Căci tot veninul lui, treptat, o otrăvește.
Cu sufletul sfărmat in pumn, cerșește alinare
Dar totu-i fum în al său drum și parcă totul doare.
Să facă-ntoarsă calea, putere nu mai are
De-a lui beție albă ar vrea să se separe.
Privirea lui hălădui în suflet să-i pătrundă.
Din nou promite vorbe mari ce nu le poate duce-n spate,
Din nou o-nalță-nșelător pe culmi demult uitate
Și-ajunși pe marigine de-abis, mișelul nu se-arată,
Din spate o-mpinge cu putere spre groapa-ntunecată.
Dar trădătoru-ntoarse capul, privind spre înainte...
Sărmanul suflet umilit cazu în hăul nesfârșit,
Curpins de gânduri și-amintiri, privind stingher spre asfințit.
Ar urla și-ar plânge bietul, cu inima flămândă,
Dar lacrimile i-au secat, odată cu iubirea,
Lănsând în urma lor numai amarul și-amăgirea...
Și se lăsă purtată aivea de pieptul ei greoi.
Visa acum, zâmbind, că fericirea-i e aproape
Și tot trecutul ei avea putere să-l îngroape.
Corpu-i firav izbi răsunător stâncile reci și făr de viață
Și-si încheie povestea ei, cu zâmbetul pe față....
