Cu pieptul gol...

 Încet coboară mândră luna ,
iar inima mea plânge, 

 Căci mă apasă greu,nebuna
 si sufletul îmi frânge... 

 El țipă, zbiară neîncetat,
 dar cine să-l audă? 

 Tu-n somn adânc te-ai cufundat,
 lăsându-l să se plângă... 

 Și chiar de nu dormeai ,
tot se sfârșea zbătând, 

 Căci nu îl observai
nici de-amuțea urlând !

 Tot ce iubea odată , nu poate să-l dezlege

 Căci limba ce-o vorbește el , nimeni n-o înțelege. 

 Din răsputeri el rage, cu-o ultimă suflare 

 Rostind ale lor nume, visând la alinare.

 Și cine să-i răspundă? Doar oglinidrea sa...

 Dar mult prea obosită, s-a stins încet si ea.

 Cu speranța pustie, se-afundă în tăcere 

 Ce altceva să facă?! Și pulsu-i o durere... 

 Și sub lumina lunii, din noaptea asta sumbră 

 Din suflet iubitor și pur, rămâne doar o umbră.

  

 Iar eu rămas cu pieptul gol ,
 suspin a resemnare, 

 Căci frica n-are nici un rol ,
când moartea nu mai doare.