Singurătate

 

     Afară plouă... Plouă mărunt și apăsat, exact ca la mine-n suflet...  Plouă cu lacrimi deja secate...

       Am obosit, draga sufletule! Am obosit să mai respir într'o lume-n care aerul e poluat cu-atâta răutate. Tu,inimă dragă, n-ai obosit să ierţi mereu, dăruind necondiţionat și lăsându-ma mereu deoparte pentru fericirea altora? Incă mai reușești ca, din durerea ce o ascunzi de ochii lumii, uneori și de lumea ta, să faci să răsară cele mai calde și sincere zâmbete? Încă mai poţi să iubești simplu și profund, chiar și-atunci când încrederea ţi-e strivită? Nu te-ai săturat sa te menţii, în aparenţă, o sursă inepuizabilă de putere, dragoste și optimism? Cât să mai duc în spate povara ta, suflet bun?!

   

    Mi-e tot mai greu să accept schimbările din jurul meu. Mi-e tot mai greu să mă mint că mi-e bine, când este mult prea evident că nu e   așa. Nu sunt facută din piatră , deși   mi-aș cam dori asta...

     Și e ciudat... Parcă până acum viața trecea mai plăcut pentru mine, avea un sens, aveam planuri, dorințe, țeluri... Acum, mă simt singură, de parcă aș trăi într-un imens glob de sticlă, total izolată de ceilalți, chiar dacă sunt mereu înconjurată de oameni, așa-ziși prieteni. Mi-aș dori ca, măcar o singură dată, unul dintre acești prieteni, să mă privească in ochi atunci când îi spun „Sunt bine!”, să ma strangă în brațe și să îmi spună: „ Stiu că nu e așa. Orice ar fi, sunt lângă tine si voi fi mereu aici să te ascult.” Am nevoie de acel „ O să fie bine!” mai mult ca oricând!

     De ani buni, nimeni nu m-a privit dincolo de masca în spatele căreia mă ascund de atâta timp, încât am şi uitat cum este să trăieşti fără ea. Toți sunteți convinşi că sunt capabilă să suport, să îndur şi să rezolv orice; că am puterea de a trece peste toate cu zâmbetul pe buze. Ei bine, fară această mască sunt doar un mic copil singur și naiv ce nu are curajul să spună „Acum ascultaţi-mă şi pe mine!Am si eu problemele mele!”, aşa cum procedaţi voi cu mine. Mă simt atât de obosită şi dezamăgită…

     Mâine e o nouă zi! Îmi iau zâmbetul, la pachet, alături de mască și sunt din nou aici, pentru voi…paşnică şi fericită că pot suporta totul în continuare, chiar dacă ochii mei sunt încă plini cu lacrimi...

    Mă lași mută de uimire de fiecare dată când văd câtă naivitate și speranţă zace-n tine, inimă dragă. Te privesc cu admiraţie și groază cum te lași sfărmată doar din satisfacţia morbidă de a te reconstrui singură, bucată cu bucată, cu un entuziasm copilăresc.

       În definitiv, un scop efemer ca fericirea nu te-ar mulţumi vreodată... 

Ar fi prea comun pentru tine!